Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului
† ANTONIE,
Din mila lui Dumnezeu,
Episcopul de Bălţi
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare.
„Dacă Hristos n-a înviat, zădarnică
este atunci propovăduirea noastră,
zădarnică şi credinţa voastră”
(I Corinteni 15,14).
Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,
Dreptmăritori creştini,
Hristos a Înviat!
A sosit Ziua cea Mare şi Sfântă, Ziua bucuriei, Ziua luminii şi Ziua speranţei. Este Ziua Învierii, „este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”, este „aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii”. Este „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de la pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă” (Canonul Învierii, Cântarea 1).
Şapte săptămâni de zile ne-am pregătit ca să trăim acest moment. Prin post şi rugăciune, spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, fapte bune şi lecturi duhovniceşti am înnoit haina sufletului şi am încercat să ne schimbăm, am adunat lumină în suflet pentru a putea simţi Lumina Învierii lui Hristos. Am parcurs şapte săptămâni de urcuş duhovnicesc, un urcuş către Marele Praznic al Învierii, un urcuş către Lumina lui Hristos, care luminează tuturor, pentru ca să ne lumineze şi nouă calea spre Dumnezeu, să descoperim şi să redescoperim sensul existenţei noastre pe pământ – învierea şi viaţa veşnică. Sentimentul trăit în această zi este unul de bucurie. Bucurie că moartea a fost învinsă. Imnul pascal ne anunţă acest adevăr: „Hristos a înviat din morţi, cu moarea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Moartea de acum nu mai are nicio putere. Moartea a fost desfiinţată. Sfântul Ioan Gură de Aur a fixat această stare în cuvântul său de Paşti: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut”. Şi tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează să nu ne temem de moarte şi de iad: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui” (Cuvânt de învăţătură la Învierea Domnului). Despre faptul că moartea va fi învinsă de Dumnezeu ne vorbeşte şi Prorocul Isaia: „El va înlătura moartea pe vecie” (Isaia 25,8). Şi prorocul Osea afirmă acelaşi adevăr: „Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruinţa ta?” (Osea 13,14).
Înviind din morţi Mântuitorul, iadul nu mai are nicio putere, a fost prădat, a fost furat, a fost golit. Mântuitorul Înviat din morţi a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, a zdrobit încuietorile şi a eliberat pe Adam şi Eva şi toţi urmaşii lor. Această realitate o vedem zugrăvită în icoana Învierii. La Vecernia din Sâmbăta Mare am auzit cu toţii: „Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea, mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat. Astăzi iadul strigă suspinând: Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit şi pe Adam l-a înviat”.
Iubiţi credincioşi!
Moartea Mântuitorului nu este o moarte obişnuită, este o moarte dătătoare de viaţă, o moarte care a omorât moartea noastră. Prin Înviere Hristos ne arată că viaţa este mai mare decât moartea şi că moartea nu poate să învingă viaţa. Ultimul cuvânt în existenţa omului îl are viaţa. Moartea Mântuitorului deschide omului drumul spre viaţa veşnică. El, care este Viaţa veşnică, trece prin moarte pentru a-l scăpa pe om de moarte. Moartea Mântuitorului este o moarte plină de nădejde. Asociindu-ne prin credinţă cu Hristos, noi biruim moartea împreună cu El şi mergem împreună cu El în Împărăţia Sa cea Veşnică. Credinţa în Înviere ne duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Spune Mântuitorul: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,25).
Prin Înviere Hristos a învins şi păcatul. La Taina Sfântului Botez fiecare ne îmbrăcăm în Hristos şi cântăm: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Îmbrăcaţi cu Hristos, noi nu mai suntem singuri, ci cu Hristos. Că Hristos este dispus să rămână cu noi toată viaţa ne spune Însuşi Mântuitorul: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28,20). Şi El rămâne cu noi atâta timp cât îi permitem noi. El respectă libertatea noastră. Rămânând cu noi, El ne are sub ocrotirea Sa, El ne păzeşte. El ne dă puteri să luptăm cu păcatul. Fiind cu El, păcatul nu are forţă să ne înrobească. Hristos slăbeşte influenţa păcatului asupra noastră, dacă noi nu ne îndepărtăm de El. Fiind cu El, biruim orice ispită, orice îndemn spre a greşi. Şi Hristos ne rămâne fidel. El nu ne abandonează, nu ne lasă, nu renunţă la noi. El ne iubeşte tot timpul. Noi Îl îndepărtăm prin păcatele noastre. Noi Îl trădăm şi Îl părăsim. Uităm ce a făcut pentru noi. Uităm de patimile Sale. Uităm Crucea. Uităm răstignirea. Părăsindu-L, noi ne însingurăm, devenim vulnerabili, devenim slabi. Frica şi neliniştea îşi fac loc în sufletele noastre. Teroarea păcatului prinde putere şi apasă tot mai greu asupra noastră. Fără El suntem expuşi mai uşor patimilor, bolii şi influenţei celui rău.
Învierea Domnului este baza credinţei creştine. Fără Înviere creştinismul n-ar exista, n-ar avea sens. De aceea şi Sfântul Apostolul Pavel ne mărturiseşte: „Dacă Hristos n-a înviat, zădarnică este atunci propovăduirea noastră, zădarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14). „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni XV, 20-22). Învierea lui Hristos este garanţia propriei noastre învieri. Că vom învia este sigur. Depinde ce va urma învierii noastre: fericirea veșnică sau chinurile veşnice. Viaţa creştină este o pregătire pentru propria înviere, de aceea suntem chemaţi să abordăm cu multă înţelepciune şi responsabilitate orice clipă a vieţii noastre.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Preoţi şi credincioşi
Anul 2025 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române” şi „Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX-lea”. În cadrul activităţilor organizate de Episcopia de Bălţi încercăm să descoperim lucrarea şi jertfa înaintaşilor noştri pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi să ne cercetăm tainic fiecare în parte şi să ne întrebăm care este contribuţia noastră la promovarea credinţei ortodoxe şi a adevărului eclesiastic în acest spaţiu. Ne ridicăm noi la nivelul lucrării lor? Modele de trăire şi de mărturisire a credinţei sunt şi sfinţii canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română, în ziua de 4 februarie 2025, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Printre cei 16 cuvioşi preoţi şi mărturisitori din secolul XX se numără şi trei basarabeni: preotul Alexandru Baltaga din Călăraşi, canonizat cu titulatura Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (cu cinstire în ziua de 8 august); părintele Iraclie Flocea din Pojorâta, Suceava, canonizat cu titulatura Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia (cu cinstire în ziua de 3 august), şi cuviosul Sofian Boghiu din Cuconeştii Vechi, rn. Edineţ, canonizat cu titulatura Cuviosul Sofian de la Antim (cu cinstire în ziua de 16 septembrie). Proclamarea oficială a noilor sfinţi va avea loc anul acesta, în contextul sărbătoririi centenarului recunoaşterii statutului de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române şi a centenarului înfiinţării Mitropoliei Basarabiei. Având îndemnul Apostolului Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7), avem datoria să luăm cunoştinţă de vieţile celor trei sfinţi, pentru a-i avea ca model de viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.
Dreptmăritori creştini,
Şi în acest an, Marele Praznic al Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru creştinii ortodocşi este umbrit de războiul dintre două ţări ortodoxe: Rusia şi Ucraina. Este cea mai mare dramă a timpurilor pe care le trăim. Al patrulea an continuă omorârea de oameni, mulţi fiind copii, şi distrugerea de case. Se întâmplă lucruri groaznice şi greu de imaginat şi acceptat pentru o minte sănătoasă.
R. Moldova i-a primit din primele zile pe fraţii ucraineni refugiaţi, acordându-le tot ajutorul. Ne-am manifestat corect, am întins mâna celui în necaz, aşa cum se cuvine să procedeze un creştin. Din primele zile ne-am rugat, cu toţii, pentru încetarea acestui genocid cu scene apocaliptice. Să nu slăbim rugăciunea, să insistăm ca Pacea lui Hristos să se aşeze şi între aceste două popoare şi în întreaga lume.
Episcopia de Bălţi prin Centrul Educaţional „Anastasis” continuă să ajute, zilnic, 55-60 de copii refugiaţi ucraineni şi să acorde asistenţă mămicilor acestor copii. Mulţumesc pedagogilor pentru jertfa lor şi tuturor celor care îi ajută pe fraţii ucraineni.
Fraţi creştini,
A Înviat Hristos şi întunericul a fost risipit de lumină, răul a fost învins de dragoste, deznădejdea – de speranţă. Lumina, dragostea şi speranţa suntem chemaţi să le purtăm în sufletele noastre ca pe nişte făclii aprinse, pe care să le oferim în dar şi semenilor noştri descurajaţi, poate, de lipsurile prin care trec. Lumina Învierii să aprindă dragostea în sufletul nostru pentru a putea transmite speranţă aproapelui nostru care nu a avut ce să pună pe masa de sărbătoare. Să nu fim indiferenţi. În aceste zile de sărbătoare ar trebui să ne amintim mai des de îndemnul Mântuitorului: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Să fim milostivi, cum milostiv este cu noi Bunul Dumnezeu. Să fim milostivi şi să ne asemănăm cu Dumnezeu. Să nu uităm de cei nevoiaşi, de bătrânii din aziluri şi copiii din orfelinate, de oamenii în vârstă, neputincioşi şi singuri, pe care nu-i mai vizitează nimeni, de familiile cu mulţi copii, care se luptă cu sărăcia. Să dăm din puţinul nostru pentru ca bucuria şi Lumina Învierii să ajungă şi la ei.
Pentru a înţelege cât de bine şi de plăcut în faţa lui Dumnezeu este să ajutăm pe semenii noştri ar fi bine, ca în aceste zile, să ne amintim şi de cuvintele Mântuitorului: „Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi” (Luca 6, 25). Pe cine avertizează Mântuitorul? Cine va flămânzi? Cel care îşi duce viaţa în totală nesimţire duhovnicească; cel sătul, care nu se gândeşte la semenul flămând; cel zgârcit, care nu se împarte cu cel nevoiaş; cel lacom, care ia ceea ce nu-i aparţine; cel care crede greşit că cele materiale adunate de el sunt doar meritele sale, şi nu vede în ele darul lui Dumnezeu; cel care îşi pune mai mare nădejdea în cele materiale agonisite de el, decât în Dumnezeu. Nimeni nu are siguranţa că va avea tot timpul cu îndestulare. Asta ştie doar Dumnezeu, dar depinde şi de om. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darurile Sale oferite zilnic şi dacă nu le împarte cu semenii lui care trăiesc în greutăţi, s-ar putea să le piardă, să fie lipsit de ele. Dumnezeu oferă darul şi tot Dumnezeu poate să-l retragă, dacă cel care a primit darul nu a înţeles că acesta nu este doar al lui, ci este dator să-l împartă cu cei nevoiaşi. Aflându-Se în Betania, în casa lui Simon Leprosul, Mântuitorul, după ce vede că ucenicii nu au înţeles gestul femeii care a turnat mir de mare preţ pe capul Său, şi se gândeau că mai bune ar fi fost dacă mirul era vândut scump, iar banii să fie daţi săracilor, zice, la un moment dat: „Pe săraci totdeauna îi veţi avea cu voi” (Matei 26, 11). De ce spune Mântuitorul aceste cuvinte? De ce îi avem, totdeauna, pe săraci lângă noi? Pentru a ne verifica credinţa noastră. În vorbe s-ar putea să ne declarăm mari creştini, dar starea adevărată a credinţei noastre o arată faptele. Dacă trecem nepăsători pe lângă o mână întinsă, înseamnă că avem mult de lucrat la credinţa noastră.
Iubiţi fraţi întru Hristos,
Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos aduce în sufletele noastre Lumină sfântă şi bucuria certitudinii că şi noi vom birui moartea şi vom fi împreună cu El în Împărăţia cerurilor.
Să ducem Sfânta Lumină prin faptele noastre şi în casele încercate de lipsuri materiale, pentru ca şi acolo să se simtă Învierea Domnului. Să fim buni şi darnici. Să arătăm că suntem creştini.
Hristos-Domnul, Cel înviat din morţi, să reverse asupra noastră sănătate, pace, zile îndelungate şi belşug de daruri duhovniceşti.
Sărbători binecuvântate!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!
Al vostru de tot binele voitor
şi către Domnul rugător,
† Antonie
Episcopul de Bălți
