ÎNVIEREA DOMNULUI
– PUTERE DE A ÎNVINGE NEDREPTATEA
ŞI A FACE FAPTELE LUMINII
† ANTONIE,
Din mila lui Dumnezeu,
Episcopul de Bălţi
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare.
„Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”
(I Corinteni XV, 20-22).
Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,
Dreptmăritori creştini,
Hristos a Înviat!
Noaptea sfântă a Învierii nu este o noapte obişnuită, este noaptea dătătoare de speranţă, este noaptea care ne face netemători de moarte şi de întuneric, pentru că este noaptea biruinţei vieţii asupra morţii şi a biruinţei luminii asupra întunericului, este noaptea în care aflăm cu toţii că moartea, boala şi suferinţa nu au ultimul cuvânt în viaţa noastră – ultimul cuvânt îl are iubirea lui Dumnezeu cea atotmilostivă şi atotbiruitoare.
Cu toţii cântăm imnul biruitor pascal „Hristos a înviat din morţi, cu moarea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, imn prin care cu bucurie anunţăm că moartea a fost învinsă şi celor din mormânt Mântuitorul le-a dăruit viaţă.
Ziua Învierii este o zi aparte, „este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (117, 24), este „aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii”, este ziua speranţei şi ziua care dă sens vieţii noastre.
Am auzit cu toţii cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur referitor la biruinţa morţii de către Mântuitorul: „Unde-ţi este moarte, boldul? Unde-ţi este iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucurau îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut”.
Prin învierea Sa din morţi, Mântuitorul deschide calea spre viaţa veşnică tuturor celor care cred în El. Spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47). Şi tot Mântuitorul spune: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Oricine crede în Mine va trăi în veac” (Ioan, 25-26).
Credinţa în Mântuitorul cel înviat din morţi ne asigură fericirea veşnică. Prin învierea Sa, Mântuitorul a biruit moartea şi ne arată că existenţa noastră nu se sfârşeşte la mormânt, ci continuă în veşnicie. Învierea lui Hristos este garanţia că şi noi vom învia. Învierea lui Hristos arată că destinaţia vieţii noastre pământeşti este viaţa veşnică. Precum bobul de grâu care nimereşte în pământ nu piere, ci se transformă în plantă nouă, aşa şi creştinii dreptmăritori se vor ridica, la sfârşitul lumii, din morminte, la trâmbiţa arhanghelului, spre a fi cu Mântuitorul în Împărăţia lui Dumnezeu.
Învierea Domnului este temelia credinţei creştine. Învierea Domnului este cel mai mare praznic al creştinătăţii, este evenimentul principal al creştinismului. Fără Înviere nu există creştinism. De aceea şi Sfântul Apostolul Pavel a spus: „Dacă Hristos n-a înviat, zădarnică este atunci propovăduirea noastră, zădarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14).
Iubiţi credincioşi!
Pentru a-i întări pe ucenici în adevărul Învierii Sale, Mântuitorul li s-a arătat după Înviere de câteva ori, după ce se arătase Mariei Magdalena şi celorlalte femei mironosiţe. Astfel, apostolii au avut posibilitatea să se convingă de Minunea Învierii. Mântuitorul le-a arătat rănile din mâini, picioare şi coastă şi i-a invitat să le pipăie. Puterea de propovăduire şi curajul ucenicilor în misiunea lor apostolică desfăşurată mai târziu, la diferite popoare, au fost alimentate de credinţa în Înviere. Dacă apostolii nu ar fi fost convinşi că Mântuitorul a înviat, nu reuşeau să transmită cu atâta convingere şi sacrificiu mesajul Evangheliei la popoarele păgâne în mijlocul cărora au fost misionari.
În prima zi a Învierii, Mântuitorul călătoreşte împreună cu Luca şi Cleopa în drum spre Emaus, tâlcuind „din toate Scripturile cele despre El” (Luca 34, 13-31). De la Sfântul Apostol Luca aflăm că la început, ucenicii erau „trişti” (Luca 24, 17), pentru că „Iisus Nazarineanul, care era proroc puternic în faptă şi în credinţă înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor”, a fost osândit la moarte şi răstignit (Luca 24, 19-20). După ce Mântuitorul stă la masă cu ei „a luat pâinea, a binecuvântat-o şi frângând, le-a dat lor”, „ochii lor s-au deschis şi L-au cunoscut, iar El S-a făcut nevăzut de lângă dânşii” (Luca 24, 30-31). Întâlnirea cu Mântuitorul le schimbă starea celor doi din tristeţe în bucurie, pentru că ei merg fericiţi în Ierusalim, unde istorisesc cele petrecute ucenicilor şi „cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Luca 24, 35). Vedem că întâlnirea cu Mântuitorul schimbă starea sufletească a omului. Când şi unde ne întâlnim noi cu Mântuitorul? Ne întâlnim în rugăciune, ne întâlnim când facem fapte bune în raport cu semenii noştri, ne întâlnim tainic cu El când suntem într-un sfânt lăcaş, ne întâlnim când ne închinăm Sfintei Icoane cu chipul Său, ne întâlnim în Taina Sfintei Spovedanii, dar, în mod special, ne întâlnim cu El în Taina Sfintei Euharistii, când ne împărtăşim cu Sfintele Taine. El intră tainic în casa sufletului nostru, luminându-l şi întărindu-l duhovniceşte, schimbând tristeţea în bucurie şi rămâne acolo până când noi nu-L alungăm cu faptele noastre cele rele. De aceea, creştinul ştie că Mântuitorul nu vine oricum în sufletul omului, ci este nevoie de o anumită pregătire. Posturile de peste an au această menire – de a-l ajuta pe creştin să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu în Taina Sfintei Împărtăşanii. Cel care se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, Mântuitorul rămâne întru el (Ioan 6, 56) şi va fi înviat de Mântuitorul în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54). Aceste versete de la Ioan ne arată cât de important este să primim Taina Sfintei Împărtăşanii, cât de importantă este întâlnirea cu Hristos şi rămânerea împreună cu El, ducând o viaţă curată şi plină de virtuţi creştine.
Pentru Slăvita Înviere am avut o perioadă specială de pregătire, o perioadă de urcuş duhovnicesc, o perioadă de înnoire sufletească – Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti. În această perioadă am înmulţit rugăciunea, am postit, renunţând la anumite alimente care îngreuiază trupul şi mintea, am petrecut mai mult timp în sfintele lăcaşe, fiind prezenţi la sfintele slujbe, am făcut mai multe metanii, ne-am cercetat conştiinţa cu atenţie şi am demolat peretele de păcate şi greşeli care ne separa de Dumnezeu, am refăcut legătura cu El prin Taina Sfintei Spovedanii şi ne-am întâlnit cu El în Taina Sfintei Împărtăşanii. Cu alte cuvinte ne-am pregătit haina sufletului pentru Marele Praznic al Învierii.
Fraţi creştini,
Din cauza necredinţei, a invidiei şi a egoismului mai-marii sinagogii din Ierusalim au uneltit împotriva Mântuitorului, L-au prins, L-au judecat pe nedrept, L-au osândit la moarte prin răstignire pe cruce. Fără vină a fost răstignit. Cei de aproape din frică s-au îndepărtat de El. Apostolul Petru s-a lepădat de trei ori. Mântuitorul a suferit pe nedrept din cauza răutăţii oamenilor.
Necredinţa, invidia şi egoismul, susţinute de mândrie şi ajutate de minciună, continuă să aducă multă suferinţă în lume. Aceste păcate provoacă multă durere, dezbinare şi suferinţă. Creştinul adevărat nu cade în deznădejde când i se face un rău, când este „răstignit” pe nedrept, ci are speranţă că soarele luminos al dreptăţii va răsări. Şi soarele adevărului răsare cu putere, indiferent cât timp trece, pentru că Dumnezeu nu lasă ca întunericul să biruie lumina, nu lasă ca noaptea neagră a nedreptăţii să continue la nesfârşit. Citim la Isaia că precum pământul face să răsară ierburi, precum grădina încolţeşte sămânţa, „aşa Domnul Dumnezeu va face dreptatea să răsară” (Isaia 61, 11). Dumnezeu face ca dreptatea să triumfe, chiar dacă câte o dată pare că acest lucru se întâmplă cu întârziere. Tot răul vine din necredinţă, invidie şi egoism, care se alimentează dintr-o stare de întuneric a sufletului omului. Credinţa în Mântuitorul, care este „Soarele dreptăţii”, dă puteri să învingem nedreptatea şi durerea provocată de aceasta.
Viaţa creştinului nu este doar vreme bună plină cu soare, mai apare ceaţa, vânturi năprasnice, furtuni, care aduc necazuri, lipsuri şi încercări grele. Creştinul adevărat trebuie că aibă credinţă în Dumnezeu şi că Mântuitorul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, nu-l va lăsa la vreme de necaz. Creştinul adevărat să nu uite că are vocaţia să rămână făclie a luminii, a dragostei şi a adevărului.
Mântuitorul prin Înviere a învins moartea, iadul şi păcatul. Această putere de a învinge moartea, iadul, păcatul şi orice altă nedreptate o are şi creştinul, dacă crede cu putere în Iisus Hristos.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Preoţi şi credincioşi
Anul 2024 este declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor” şi „Anul comemorativ al tuturor sfinţilor tămăduitori fără de arginţi”. Suntem îndemnaţi să fim cu mai multă atenţie faţă de semenii noştri care trec prin boală şi suferinţă. Să arătăm dragoste şi să-i ajutăm. Nimeni nu este scutit de boală. Astăzi ne simţim sănătoşi, mâine nu avem nicio garanţie că va fi la fel. Astăzi aproapele nostru are nevoie de ajutor, mâine putem fi noi cei care avem nevoie de susţinere. Să nu uităm că în fiecare semen de-al nostru bolnav suferă Hristos, spune chiar Mântuitorul: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Matei 25, 36) sau „Bolnav şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25 43), atenţionându-ne că atunci când ajutăm pe cineva dintre fraţii Lui prea mici (Matei 25, 40), adică pe semenii noştri, care au nevoie de ajutor, pe El îl ajutăm, şi dacă nu ajutăm pe semenii noştri, Lui îi refuzăm ajutorul (Matei 25, 45).
Sfinţii tămăduitori fără de arginţi sunt sfinţii care au avut darul vindecării, al tămăduirii de boli, dar au fost conştienţi că vindecările pe care le făceau nu era meritul lor, ci era darul lui Dumnezeu şi pentru serviciile lor nu au pretins nicio răsplată. Au vindecat fără a aştepta să fie remuneraţi, iar pe cei vindecaţi îi îndemnau să mulţumească Bunului Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Dreptmăritori creştini,
Şi în acest an, Marele Praznic al Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru creştinii ortodocşi din acest spaţiu este umbrit de războiul din ţara vecină – cea mai mare tragedie a timpului nostru. În secolul XXI, când s-ar părea că omul civilizat a înţeles că viaţa omului este fără preţ şi că progresul tehnologic trebuie să fie folosit pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale omului, se întâmplă lucruri oribile şi greu de explicat. Ceva inuman. Barbarie ca în primele secole, când popoarele păgâne invadatoare treceau prin foc şi sabie pământurile cucerite. Vedem scene groaznice, apocaliptice: localităţi şterse de pe faţa pământului, zeci de mii de oameni omorâţi fără a avea vreo vină, mulţi dintre ei fiind copii, femei şi bătrâni. Cât de hidos arată în fapte răul.
Mulţi dintre confraţii noştri ucraineni au rămas fără case, pornind pribegi prin lume. O parte dintre ei au ajuns şi pe meleagurile noastre. Să continuăm să-i ajutăm. Să ne facem datoria de creştini. Şi noi suntem săraci, dar aceşti oameni nu au nimic, au pierdut totul.
Episcopia de Bălţi a fost de la început alături de refugiaţii ucraineni cu diferite ajutoare. Clericii şi credincioşii noştri nu au fost indiferenţi la nenorocirea aproapelui şi s-au implicat sub diferite forme, fapt pentru care le mulţumesc tuturor.
Mulţumiri adresez şi colaboratorilor Centrului Educaţional „Anastasis” al Episcopiei de Bălţi, care zilnic este frecventat de către 55-60 de copii refugiaţi ucraineni. La „Anastasis” aceşti copii găsesc căldură, dragoste, compasiune, susţinere şi înţelegere.
În calitatea noastră de creştini să continuăm să ne rugăm pentru pace şi pentru încetarea războiului din Ucraina. Să nu uităm că războiul distrugător este la câteva sute de kilometri de noi.
Iubiţi fraţi întru Hristos,
Credinţa în Înviere este credinţa mărturisită de moşii şi strămoşii noştri, este credinţa pe care este întemeiată Biserica lui Hristos, ai cărei membri suntem toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi.
Această credinţă prin care primim puterea de a birui păcatul şi moartea avem datoria să o păstrăm şi să o transmitem generaţiilor care vin după noi. Credinţa leagă generaţiile între ele, de aceea este important să păstrăm credinţa înaintaşilor, credinţa cea dreaptă, pentru a fi în comuniune cu ei după învierea de obşte în Împărăţia lui Dumnezeu.
Bucuria care izvorăşte din Învierea lui Hristos şi este simţită şi trăită tainic de sufletele noastre nu trebuie să rămână o bucurie trăită în mod egoist, fără a fi împărtăşită cu cei din jur. Nu putem să ne bucurăm de unii singuri. O asemenea bucurie este o bucurie incompletă, fragmentată.
Prin Taina Sfântului Botez cu toţii suntem fraţi în Hristos. Prin urmare şi faptele noastre, în raport cu aproapele, trebuie să fie faptele dragostei şi a milosteniei. Să învingem indiferenţa, nepăsarea şi zgârcenia şi să bucurăm pe cei de lângă noi, care în acest an au poate o masă mai săracă de Sfintele Paşti. Să facem ca Lumina Învierii să pătrundă şi în aceste familii, bucurându-i cu un ajutor după puterile noastre. Să fim, aşadar, purtători şi dăruitori de lumină prin faptele noastre, dăruitori de speranţă şi vestitori ai credinţei în Înviere.
HRISTOS A ÎNVIAT!
Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh
să fie cu voi cu toţi!
Al vostru de tot binele voitor
şi către Domnul rugător,
† Antonie
Episcopul de Bălţi
Dată în reşedinţa noastră episcopală de la Bălţi, mai 2024.
